Monemvasia

Vacanța de anul trecut a fost o vacanță plină, o vacanță în care am descoperit locuri minunate și din care am rămas cu poze care ne provoacă zâmbete de dor.

Unul dintre locurile care ne-au cucerit a fost Monemvasia  sau cetatea cu o singură intrare.

După ce ne-am luat rămas bun de la peisajele minunate din Elafonisos (puteți citi aici și aici cum a fost acolo), am setat Waze-ul cu destinația Monemvasia și am plecat către ferryboat. Știam că programul de începere a curselor este 8:30, așa că la 8:25 așteptam cuminți să se deschidă ghereta de unde ne puteam cumpăra biletele. Bineînțeles, doamna care se ocupa de vânzarea lor a ajuns pe la ora 9. Deja eram destul de mulți cei care o așteptam. În plus, eu aveam ceva emoții, neștiind dacă pot achita cu cardul, nemaiavând bani cash. Spre uimirea mea, avea pos și funcționa!

Ferryboat-ul s-a umplut cu mașini și oameni și am plecat. 10 minute pe ceas a durat călătoria noastră pe mare.

Drumul către Monemvasia este destul de scurt, doar 40,5 km, dar Waze-ul ne arăta că îl parcurgem în 1 h și 30 minute. Nu înțelegeam de ce, dar, pe parcurs am înțeles. La noi s-au mai adăugat și niște opriri pentru poze și timpul s-a mărit.

Drumul extrem de îngust merge prin munți și are o grămadă de curbe în ac de păr. La un moment dat, ne gândeam cum rezolvăm dacă ne întâlnim cu altă mașină. Din fericire, o singură mașină am întâlnit pe drum, dar eram într-o zonă puțin mai lată și nu au fost probleme.

Multe sătucuri de munte, curți mari și frumoase, îngrijite, ni s-au dezvăluit de-a lungul drumului. Din când în când, câte un crâmpei din mare se făcea văzut și făcea peisajul și mai uluitor.

Am văzut de departe insula Monemvasiei și deja simțeam că o să avem o zi de neuitat.

Monemvasia este o insulă stâncoasă, de aproximativ 300 m lățime și 1,8 km lungime. Insula este legată de uscat de un dig rutier de 200 m lungime, desprinderea făcându-se în urma unui cutremur în anul 375 d.Hr..

Deoarece este imposibil de intrat cu mașina în cetate, am lăsat mașina în “parcarea” (fără plată) care se întinde de-a lungul stâncii, până la dig. Dacă aveți noroc, puteți găsi loc mai aproape de poarta cetății; dacă nu, (așa, ca noi) o lăsați mai aproape de dig și străbateți distanța pe jos. Cred că sunt cam 3 km de urcat, dar, piciorul frumos cu mers pe jos se ține.

O pălărie și ochelarii de soare sunt obligatorii la această vizită!

În cetate, accesul este strict pietonal. În plimbarea noastră am văzut doar oameni, pisici și câini. Ca o paranteză, am observat că în Pelopones este raiul pisicilor. Oriunde te uiți, sigur vezi o pisică, două, trei. Dar asta nu este un lucru rău, din punctul meu de vedere.

Intrând pe poarta cetății, a fost ca și cum ne-am teleportat într-o altă lume: atât străduțele, cât și casele erau construite din piatră. Aleea principală este înțesată de magazine cu suveniruri și bijuterii din argint, taverne cochete și pensiuni. Prețurile bijuteriilor din argint sunt destul de mari, dar multe dintre ele sunt lucrate manual, chiar de către cel care le vinde. Majoritatea tavernelor de pe partea dreaptă a aleii au vedere către mare, astfel încât cei care își potolesc setea sau foamea la ele au o priveliște grozavă asupra mării.

Noi am fost fascinați de un magazin cu obiecte din lemn de măslin. Vânzătorul era cel care le și cioplea și ne-a povestit câte ceva despre cum se comportă acest lemn și cât de greu este să faci toate acele obiecte (de la bijuterii și tablouri până la tacâmuri, farfurii și obiecte decorative) – bineînțeles, nu am ratat ocazia de a cumpăra câte ceva. De asemenea, tot acest domn ne-a dat și cel mai bun sfat pe care îl puteam primi acolo: ar trebui să urcăm acum la cetate și biserică deoarece se va face foarte cald mai târziu. Deși eu eram nerăbdătoare să intru pe fiecare ușă deschisă de pe acea alee (și de pe cele laterale, bineînțeles), am ascultat sfatul și, când am găsit prima alee care făcea la stânga, am pornit pe acea cale.

Am început să urcăm ușor către vechea cetate, străbătând fiecare alee îngustă care ni se deschidea în cale. Am admirat casele care fuseseră reabilitate și locuite deja, florile colorate și, din când în când, câte o mică porțiune din albastrul intens al mării.

Cu cât urcam mai sus, cu atât priveliștea devenea mai intensă, mai frumoasă, mai uimitoare. Deja soarele începea să ardă, chiar dacă era mijlocul lunii septembrie și ora 11, iar sticla noastră de apă se golea destul de rapid. Ne-am dat seama că trebuie să facem economie la apă, neavând de unde cumpăra alta. Norocul nostru că aveam pălării și ochelari de soare!

Pentru cei care nu au o rezistență fizică bună și încălțăminte adecvată, urcarea este destul de dificilă.

Vechiul oraș este un fel de sit arheologic, lucrându-se la el destul de încet din cauza imposibilității aducerii a unor utilaje de construcții. Materialele se cară cu măgăruși și totul se face manual.

În timpul urcării noastre, ne-am oprit de zeci de ori să facem poze, dar și să ne tragem sufletul. Albastrul mării era ireal de frumos, iar culorile orașului care se așternea la picioarele noastre completau tabloul sublim. Pozele surpind o mică parte din această minunăție:

Ajunși în vârf, am văzut biserica Agia Sofia, o biserică care datează din secolul XIII. Ne-am răcorit puțin în biserică, am cerut voie să facem câteva poze la picturile care încă mai erau vizibile pe pereți și ne-am odihnit câteva clipe.

Alex văzuse că drumul continua și după biserică, însă eu eram toropită de căldură și destul de obosită deja, așa că i-am refuzat oferta de a merge mai departe. A plecat singur și s-a reîntors peste vreo 10 minute. A fost o idee bună să nu îl urmez, la capătul drumului fiind și capătul insulei, iar eu având rău de înălțime. Priveliștea surprinsă în poze este minunată, așa cum puteți vedea:

Coborârea a fost mai simplă și am făcut-o pe un alt drum, având ca bonus o panoramă a întregii cetăți înconjurată de mare.

Foamea deja era destul de mare, așa că am căutat o tavernă care să ne facă cu ochiul, să aibă ieșire la mare și să fie și deschisă. Cu greu am găsit una deschisă, deoarece era prea devreme, dar ce priveliște am avut! Un premiu binemeritat după așa efort! Mâncarea a fost bună și în cantitate mare.

Ne-am mai răsfățat cu un frappe și, cu greu, ne-am luat rămas bun de la această cetate mirifică.

În final, știu doar că ne-am simțit tare bine în Monemvasia și că ne va rămâne adânc întipărită în memorie.

Vechea capitala a Greciei, Nafplio, ne aștepta să o descoperim. Însă despre această bijuterie a Greciei și drumul până acolo o să vă povestesc în articolul următor.